Pe varf e munte e pustiu
si nimeni nu m-aude
batand alene drumul greu
al acestei lumi prea crude.
Ma bate vantul certaret
dar eu il strig pe nume
sa-mi dea pace pe pamant
si-n alte vai sa sune,
caci drumul meu e-amagitor
si vantul suna a jale
ca buciumul cel plin de dor
ce se aude-n vale.
Si eu, ca vantul, stau si cant
si ratacesc pe creste
spunand doar muntilor batrani,
o tainica poveste.
C-a fost odata un copil
cu-n mare dor de munte
Padurea era casa lui
Unde statea sa cante.
canta cu dragoste si dor
de-i tremura cararea
din zori si pana seara.
Si-avea un vis nemuritor
ce il lua cu el oriunde
sa moara singur si usor
acolo, sus pe munte.
iar muntii cand l-au auzit
au plans de-atata jale
si-au tremurat pan-au facut
din stanca alta vale.
si-n valea-ceea-au plans cascade
si s-a umplut de flori,
si-au spus copilului acela:
aici ai sa mori
cand ti-o fi inima secata
si obosit de drum,
sa-ti canti povestea inc-odata
s-adormi sub teiul brun
durerea sa-ti alunge.
Iar noi, copilul nostru drag,
la capul tau vom plange.
Si peste ani batrani si grei
a adormit copilul nostru drag
la umbra bruna a unui tei
si alb ca trandafirul.
Au plans iar muntii cu amar,
cascade mari si grele
si soarele s-a stins in el,
astepata-ma acolo sus
artistul meu copil, nu ma uita.
si am vegheat la capul pruncului cel drag
incununat cu stele
dar cerul m-a chemat si vantul canta
la vioara, balada noatra de o viata
plangand de dorul lui
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu